Ziua 6 – Drumul spre Franta si hotii inspirati

Este dimineață, ne trezim devreme, începem să împachetăm și ne luăm rămas bun de la nemți. Adevărul e că a fost foarte greu să ne despărțim de ei… Au fost atât de drăguți, atât de amabili, atât de prietenoși… Despărțirea s-a lăsat cu făcut de cadouri, schimbat de adrese și numere de telefon. Îmi părea rău că părăsim campingul Isolino, dar totodată entuziasmată de ideea de Franța. Ne facem poză cu bătrâneii și o pornim spre Nice.

Ne-am gândit că ar fi momentul ca să evităm să mai mergem pe autostrăzile din Italia din 2 motive: în primul rând pentru că nu am văzut mai nimic decât orașe mari, și am dori să simțim viața localnicilor și în al doilea rând pentru că taxa de autostradă este foarte mare, cam 15 euro/100 km. Și cum noi am strătătut tot nordul Italiei, am plătit undeva la 100 euro numai taxă de autostradă… dacă nu aduc multe suveniruri acasă, acum știți de ce.

Îl setăm pe Grigore, GSP-ul, să evite autostrăzile. Ne scoate pe un drum frumos la început și anxios pe urmă. Am intrat pe niște străduțe foarte înguste și frumoase, dacă nu am fi cu toată casa după noi. Ne tragem burțile și trecem cu bine. Problema cea mai  mare începe de acum: serpentine cu curbe foarte închise și grad foarte mare de înclinație. Nu aveam cuvinte, ci doar emoții. Adi îl înjură ep Grigore și traseele lui, și viața italienească…. eu în schimb sunt pe mute. După trei-patru astfel de situații, în care ne întrebam foarte serios dacă se răstoarnă sau nu rulota, luăm geniala idee de a ne întoarce pe autostradă.

Înainte însă de a părăsi străduțele, desoperim una dintre cele mai mari statui pe care le-am putut eu vedea, într-un orășel așa de mic. Statuia este mai mare decât vila de 3 etaje din spatele ei. Șocant.

 Mare parte din zi s-a desfășurat pe autostradă, cu excepția după-amiezii când ajungem în Nice. Parcăm undeva la periferie, unde este Mc Donalds. Cum mă dau jos, încep să mă șochez: mizerie foarte mare, mulți marocani, un aer îmbâcsit, mult praf, dar în același timp tehologie de ultimă oră. Ne oprim un pic prea mult, adică pierdem vreo 2 ore pe internet, după care ne pornim în căutarea unei cazări.

Întrăm în Nice. Mare greșeală. Orașul este mic, aglomerat, cu străzi înguste și pante abrupte. Prăjim de câteva ori ambreajul ca să ieșim din zonele în care bunul nostru Grigore ne-a băgat. Suntem amândoi cu nervii la pământ, lumea din jurul nostru pare ostilă. Stăm cu ușile închise pentru că zona nu ne inspiră deloc siguranță. Ne oprim la semafor. Pe marginea unui trotuar murdar și aglomerat, era terasa unei crâșme. Un moș bea cea dintr-un pahar de plastic și se uită cu dispreț la noi și strigă ceva în franceză. Eu nu înțeleg nici măcar un cuvând, iar Adi nu l-a ascultat. În fine, chiar simt că nu suntem în siguranță, de aceea ne grăbim să plecăm de acolo. Rătăcim vreo 2 ore prin Nice, pe cine știe ce stăzi, cheltuim jumătate de rezervor de motorină, și în cele din urmă ajungem la camping. Din păcate era mult prea târziu și nicăieri nu ne mai primea nimeni.

Luăm decizia de a intra din nou pe autostradă și de a continua drumul spre Marseille, chiar dacă ratăm Nice. Zis și făcut. Ne urcăm pe autostradă. Se face însă târziu, până la destinație mai e mult și oricum nu e sigur că vom găsi cazare la așa o oră târzie. În Franța, lateral de autostrăzi sunt spații verzi destinate relaxării șoferilor și ceva parcări. Lumea se oprise acolo, iar alții deja se pregăteau să petreceacă o noapte în mașină. Erau oameni care ca și noi, erau prea obosiți ca să își mai continue drumul în siguranță, așa că aleg să doarmă câteva ore în mașină.

Ne pregătim de culcare. Închidem lucrurile de valoare, ne asigurăm că nu rămâne nimic la vedere și ne întindem în rulotă. Închidem ușa prin interior. Adormim.

Aud foșnete în jurul rulotei. Inițial cred că este Adi. Dar nu, Adi mă ține în brațe. Mă ridic încet. Simt cum îmi crește tensiunea. Văd pe geam cum cineva cu o lanternă mică deschide ușa de la rulotă. Foarte încet lucrează, abia dacă îl auzi. Îl trezesc pe Adi, căruia îi șoptesc că cineva forțează ușa de la rulotă. Adi nu păstrează și el liniștea așa că hoțul ne aude. Fuge. Adi deschide ușa. Erau defapt doi. Unul fugise, unul se dădea drept polițist. După un scurt schimb de replici, în care el se chinuia pe spaniolă să explice că e de la poliție, și eu pe engleză care îi ziceam că vreau să îi văd legitimația și uniforma, hoțul începe să ne deschidă dulapurile.Insistă să îi dăm pașapoartele, pe care noi de altfel nu le avem. Îi explicăm că nu avem decât id card și că am dori sa vedem și legitimația lui. Scoate și el ceva hârtie cu poză, apoi insistă să le vadă și pe ale noastre. I le arătăm. Ne tot întreabă dacă nu avem droguri. Îi zicem că nu ne ocupăm cu așa ceva și îl ameninț că sun la poliție pentru că nu am încredere că el este de la poliție.Hoțul apoi iese din rulotă. Coboară repede. Adi se dă și el jos. Mă dau și eu joc. Hoțul insistă să intră inapoi. Eu mă uit să văd unde pleacă și cu ce mașină. Celălalt coleg îl aștepta cu farurile aprinse, la distanță mică de rulota noastră. Hoțul zice în mai multe limbi să intrăm în rulotă, printre care și un foarte românesc ”intră”.

Noi rămânem în rulotă, iar ei pleacă în grabă. Nu a reușit să ia nimic, dar ne-a cam speriat. Oricum, e ciudat cum nimeni dintr-o parcare așa de mare nu a văzut nimic, sau nu a zis nimic. E și mai ciudat cum dintre atâtea mașini ne-a ales pe noi. E pentru prima oară când simt că îmi e frică fiindcă suntem români…

Ne liniștim și începem să rememorăm evenimentul. Hoțul chiar a reușit să deschidă singur ușa. Nu se aștepta să ne găsească pe noi acolo, ci doar rulota parcată. Deci, pe undeva și el s-a speriat de noi și noi de el. Dimineață găsim ustensilele cu care a reușit să deschidă închizătoarea: o bandeletă medicală, folosită de obicei la glucometre, aparate de măsurat glicemia. Are 2 cm lungime și 0,5 cm lățime. Foarte ingenios. Cu așa un obiect mic a reușit să lucreze foarte curat. Pe închizătoare nu se văd urme, însă cum a fost luat prin suprindere de prezența noastră, a uitat să culeagă urmele.

Noaptea nu am mai reușit să ne odihnim, însă am rememorat Nicele, un oraș de altfel luxuriant, pe care cu ajutorul rătăcilor lui Grigore, am reușit să îl vedem cel mai în amănunt.

Se face dimineață, fără alte evenimente. Mai verificăm și pe lumină integritatea rulotei, a mașinii, facem un inventar. Toate ies bine. Nu ne lipsește nimic, nu s-au produs pagube, am rămas doar cu o sperietură.

This entry was posted on Friday, September 16th, 2011 at 8:46 pm and is filed under Luna de miere, Uncategorized. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Ziua 6 – Drumul spre Franta si hotii inspirati”

  1. Corne says:

    Trebuie sa recunoasteti ca Grigore are si el farmecul lui , vreti nu vreti va arata tot , strazi mici , mari , de tot felul. Ma bucur ca sunteti bine , m-a ingrijorat patania voastra cu nenororcitul ala , ii dadeam eu tot politie . Aveti grija de voi. Va pupam .

    PS: Vrem pozeeeeeeeeeee

Leave a Reply