Archive for the ‘Luna de miere’ Category

Ziua 10 – Camping Barcelona – zi de odihna

Tuesday, September 20th, 2011

Sună alarma. Acasă ne-am setat ca dimineața să sune alarma la ora 7. Ca să nu sune banal, am avut creativitatea să punem un ring ton cu un cocoș. Evident primele dăți când a sunat ne-am speriat amândoi și ne-am trezit rapid, pentru că nu știam de ce urlă un cocoș, adică la noi acasă nu prea avea de unde să apară unul. Mă rog, în timp ne-am obișnuit, așa că Adi a devenit imun, și lăsa bietul cocoș să urle până nu mai aveam nervi să îl ascult.

Suna alarma cum vă ziceam, și începe cocoșul să urle, și urla de numa, și urla de mult timp. Eu tot aștept să se ridice Adi să stingă naibii alarma până nu trezim toți vecinii. Mă enervez și îl întreb foarte supărată pe Adi când are de gând să oprească alarma. Adi îmi răspunde că nu telefonul lui face așa, ci cocoșul de afară. Mă enervez, ce cocoș să fie afară??? Când scot și eu capul din rulotă constat că e cocoșul din camping. Peste garde de noi campingul are o mini fermă, care conține ceva animăluțe, care sunt destul de zgomotoase, că de miros na, mai trecem cu vederea, că oricum în timpul zilei nu suntem acasă.

Cocoșul nu mai tace… și asta ne exasperează. Așa că vrut nevrut, ne trezim. Astăzi este o zi dedicată relaxării la mare. Așa că după tot ritualul de dimineață ne pornim spre plajă. Dar ajungem în shopping center. Și spre marea voastră surprindere, nu datorită mie, de data asta, ci datorită lui Adi, care a cam insistat să facem această drumeție. Îl lăsăm din greșeală pe Grigore acasă, așa că drumul a fost o semi-aventură. După ceva timp pierdut ărintre raioanele pline de bunătățuri, plecăm spre camping. Lăsăm ce am cumpărat și mergem în sfârșit la mare. Suntem pe Costa Brava, unde marea este încă azurie. Sunt multe pietre, este destul de stâncoasă plaja, așa că alegem să ne plimbă până pe plaja principală, unde poate va fi mai lină.

Mergem preț de 20-30 de minute, și bine am făcut că ne-am îndreptat spre zona principală, pentru că pe drum realizăm că plaja mai mică și stâncoasă e ocupată de nudiști…gay. Eu nu am o treabă cu asta, dar cred că lui Adi i-ar fi plăcut mai mult o plajă de nudiste…gay. Așa că mergem pe plaja principală, care este oricum destul de goală. Intrăm în marea nu foarte caldă. Zona este încă destul de pietroasă. Plaja nu este cu un nisip fin, ci plină de pietre, chiar bolvani. Imediat ce intri în apă, pe jos sunt multe astfel de pietre, care alunecă ușor.

Marea este destul de puternică. Valurile ei sunt violente, aduc cu ele multe pietre care te lovesc peste glezne. Totodată curent este destul de puternic, simt cu marea mă trage spre ea cu fiecare val. Cum nu prea știu înnota, aleg să stau afară. Adi înoată și se bucură de valurile ei mari. Eu mă bucur pentru el de la distanță. Stăm o perioadă pe plajă, iar eu adun scoici. Felul acesta de scoici încă nu l-am mai văzut. Sunt mai deosebite decât de am cules de prin alte zone.

În cele din urmă venim în camping ca să mâncăm și ca să stăm aici la piscină, pentru că e mai sigură decât marea. Nu stăm foarte mult pentru că și aici e rece apa. După ce mă mai stresez eu să fac câteva mișcări de înnot cică, obosesc și plecăm la rulotă. Oricum este deja târziu și se cam înnoptează. Restul serii o petrecem în rulotă, și gătim supă de fasole verde și mazăre scăzută.

Ne pregătim pentru ziua de mâine, când vrem să vedem Barcelona!

Noapte bună!

Ziua 9 – Drumul spre Spania

Tuesday, September 20th, 2011


Astăzi ne-am trezit foarte devreme și foarte automat, adică a îneput brusc să plouă tare. Ne-am ridicat repede din pat ca să strângem hainele de afară, pe care le lăsasem ca să se usuce. Este destul de frig și bate vântul tare. Este foarte interesnt cum ieri era atât de cald încât nu aveai aer să respiri, iar astăzi este totuși atât de frig. Începem ritualul de dimineață, pe care îl lălăim la maxim pentru că este foarte devreme, apoi ne apucăm să strângem și check out.
Îl setăm pe Grigore să de după în Spania. Vremea este din ce în ce mai rea. Ploaia se accentuează trepat într-o furtună. Circulăm încet. Oricum circulam noi destul de încet, dar acum condițiile meteo chiar cer acest lucru. Dacă vreme ține tot așa vom fi nevoiți să ne oprim un pic până se mai potolește ploaia. Nu după mult timp însă, ieșim de sub nor și afară se înseninează.

Drumul spre Spania ne-a luat întreaga zi. Adică am parcurs cam 500 km, cu mai multe opriri. Chiar dacă toată ziua s-a desfășurat pe autostradă a fost foarte frumos. Am avut timp să ne amintim toate locurile frumoase unde am fost până acuma. Până în prezent cred că mie personal cel mai mult mi-a plăcut Marsilia.Să vedem cum se prezintă și restul orșelor de acum încolo.

Pe la jumătatea distanței ce o avem de parcurs ne-am oprit să vizităm o cetate, la care accesul era de pe autostradă. Ne oprim în parcare, trecem pe sub autostradă, printr-un fel de tunel și ajungem într-o poieniță foarte frumos îngrijită, unde vedem o cetate. Este atât de frumoasă cetatea, atât de bine îngrijită. Rămânem plăcut impresionați de această cetate, răsărită ca de icăieri, semnalizată doar de un panou de pe o autostradă. Totuși este o cetate destul de mare și de frumoasă, la care a meritat din plin să ne oprim. Ne plimbăm inițial prin exteriorul el, care este mărginită de un șanț, asemeni Cetății Oradea. Forma acestei cetăți este de asemenea pentgonală. Intră pe un pod mare, pietros, între zidurile cetății. Este atât de frumos… sunt doar ziduri, dar ne transpun într-o altă lume… ne simțim ca-n medieval: Adi este cavalerul îmbrăcat în armură, care vine călare pe un cal frumos negru, iar eu îl aștept în cetate, într-o rochie mare verde, bufantă, cu multă broderie cu motive florale. Mă rog, mie îmi place să cred că într-o viață anterioară am trăit în evul mediu. Dacă aș fi trăit atunci, această cetate ar fi fost un loc de vis.

Să revenim la realitate. Plecăm super impresionați de această cetate și ascultăm sfaturile lui Grigore. Mai avem ceva până în Barcelona, așa că ne oprim în jurul prânzului ăntr-o parcare mai mare, unde rămânem să mâncăm o supă. Ne bucurăm mult de rulotă și de alegerea făcută. Îți dă o independență extraordinară. Dacă ți-e somn treaba se rezolvă repede, dacă ți-e foame la fel. Eu sunt ușor traumatizată de condusul lui Adi prin țară, când deseori e foarte obosit, dar cum mereu e pe fugă, sau mereu se grăbește, conduce până la epuizare. Acum nu mai e cazul. La primul semn de oboseală, putem trage pe dreapta și să ne relaxă linișitiți.

Continuăm în cele din urmă drumul, iar spre seara ajungem în Spania, la destinație. Cum Grigore nu știa strada pe care trebuia să ajungem i-am introdus coordonatele GPS. Aveam emoții mari, căci dacă nici strada nu o știe, oare cum ar ști el să meargă după niște coordonate? A fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o, căci ne-a dus poate pentru prina dată exact acolo unde trebuia, fără nici cea mai mică eroare. Ajungem la Camping Barcelona și ne cazăm. Suntem obosiți, așa că după ce am intalat rulota, mâncăm ceva rapid și ne punem la somn.

Pe maine !

Ziua 8 – Marseille 17 septembrie

Sunday, September 18th, 2011


Astăzi ne-am trezit cel mai târziu…ne-am făcut ritualul de dimineață și apoi am încercat să ajungem la 12:30 la autobuzul care merge spre Marseille. Autobuzul pleacă din fața campingului și ne va și lăsa în fața campingului. De dimineață Adi este preocupat de internet. Stă mult în fața calculatorului, și cam pierde vremea…după mine. În fine, îl rog de câteva ori să nu cumva să pierdem autobuzul pentru că el este pierdut în lumea virtuală, dar nu prea arată el mare interes. Eu mă întorc la rulotă, fac sandwichuri, pun apă rece, mă rog, pregătesc de drum. Evident Adi vine foarte relaxat, nu se grăbește deloc, deși autobuzul pleacă în 10 minute. În cele din urmă mă calmez, conștientizez că în ritmul ăsta sigur vom pierde autobuzul.

Totuși o pornim spre stație. La un moment dat îl vedem trecând pe lângă camping, Cred că dacă mi-ar fi măsurat cineva tensiunea constata că explodează și tensiometrul măsurând-o. Ajungem în stație când busul tocmai pleca. Șoferul foarte amabil, ne așteaptă. Ziua este astfel salvată.

30 de minute mai târziu intrăm în Marseille. Pe drum peisajul a fost atât de frumos, când munți, când mare. Orașul este foarte ciudat din puncte de al așezării sale geografice. În partea sa nordică este efectiv clădit pe munte, blocuri între sunt așezate pe pantele abrupte ale unor munți destul de stâncoși, iar partea de sud a orașului este așezată la mare, orașul având mai multe golfuri la mare, și chiar și câteva insulițe. Peisajul este fascinant, ne pierdem privirile când în crestele stâncoase, când în apa azurie. Rămânem plăcut impresionați de ceea ce vedem și ne bucurăm de alegerea făcută. Ajungem în oraș. Constatăm că am uitat ghidul în camping și că nu avem nici hartă la noi, nici nimic. Așa că o luăm într-o direcție oarecare, unde ni se pare nouă a centru. Ajungem la niște indicatoare care duceau spre Notre Dame de la Gardia. Ne luăm după aceste indicatoare și constatăm că trebuie să urcăm pe niște străduțe mici, cochete, foarte tipice pentru Franța. După o urcare destul de serioasă, în căldura de la amiază, ajungem la biserică. Încă de la depărtare biserica fascinează prin mărimea ei, dar mai ales prin faptul că în vârful ei se află o statuie imensă cu Fecioara Maria și Pruncul Isus.Este impresionantă dimensiunea.

Ajungem în vârful dealului unde este amplasată biserica, și de unde avem o priveliște panoramică asupra orașului. Aici stăm cel mai mult, nu doar pentru că este foarte frumos, ci pentu că este și răcoros și pentru că acum vedem ce anume ar mai merita văzut. E ca un fel de hartă. Defapt așa ne-am și făcut itinerariul, pe baza a ceea ce am văzut de sus.

Intră în biserică unde suntem impresionați de cât este de încărcată cu tablouri, picturi, statuete și alte cele. Adică pentru o biserică catolică este totuși foarte ornata.

După plăcuta vizită a bisericii, coborâm în port. Portul este plin ochi de bărcuțe și vase mai mari. Spre mare portul este mărginit de o cetate, pe care noi o vizităm. Cetatea din păcate este în construcție și nu vedem prea multe, dar cum este așa de mare, ne învârtim o perioadă între zidurile ei, care sunt totuși într-o condiție bună.

După ce bifăm și acest obiectiv, cică ne îndreptăm spre dom. O luăm pe pietoală în sus, unde era ceva show gen fashion week. În fine, pe mine în afară de muzică nimic nu mă bucură. Este foarte aglomerat și suntem atenți la buzunare și genți. Ne plimbăm pe la tot felul de monumente, statui și alte cele.

Ajungem în fața prefecturii, care este un palat mare, o copie a lui Luvru. Întrăm și aici. La intrare suntem forte verificati de ofițeri, după care suntem preluați de ghid, care ne explică în franceză ce și cum. Nu am înțeles foarte multe, dar zic că esențialul cumva tot a ajuns la noi. Foarte de lăudat inițiativa Prefecturii de a organiza tururi ghidate grtuite pentru vizitatori, care chiar dacă sunt doar in limba franceza sunt o mică lecție de istorie și de explicare atât a trecutului căt și a rolului pe care il are această instituție in administrație. Mi-aș dori să văd la un moment dat și în România inițiative de genul, pentru că atunci ar fi momentul când m-ar convinge că au înțăles că educația este adevărata șansă pe care o avem.

E foarte enervant în Franța că altă limbă decât franceza nu prea se vorbește. Adică la info point, care e cică destinat turiștilor, totul este în franceză, lumea vorbește doar franceză. Cam dezamăgitor pentru un turist, că merge în singurul loc destinat turiștilor și nici măcar acolo nu se vorbește o altă limbă. În toate celelalte țări în care am mai fost, acum sau altă dată, se vorbea engleză sau măcar germană. Aici, în afară de franceză… se vorbește tot franceză. În fine, e o țară care are și locuri foarte frumoase și deosebite.

După ce terminăm cu prefectura ne îndreptăm cu muuult timp înante spre autobuz, deoarece e singurul care merge la camping, și dacă îl ratăm…. iar va exploda manșonul tensiometrului. Bine am făcut că am mers mai repede în stație pentru că nu a fost ușor de identificat cu care vom merge noi, având în vedere că sunt multe linii. Eu încerc să întreb lumea din stație care este autobuzul și toți îmi spun că nu există așa ceva, că poate există tren. Mă enervez că nimeni nu știe vorbi engleză și că trebuie să ne înțelegem prin semne. Jur, parcă oamenii aștia nu au avut acces la școală la o limbă străină. În cele din urmă, o băbuță alcoolică înțelege ce vrem și ne zice pe franceză evident, că este un autobuz special pe care scrie mare Cassis. Nu prea înțelegem noi, dar între timp apare autobuzul și ne face semn să ne urcăm. Super. Măcar am scos-o cumva la capăt. Cred că dacă îl pierdeam și pe ăsta ieșe cu scântei.

După 30 de minute ajungem înapoi în camping. Suntem foarte obosiți și cam scade presiunea atmosferică. Se cam pregătește să plouă. Am uitat să vă spun că am folosit mașina de spălat din camping. E mare lucru că am reușit să o folosim. E ceva mașina de spălat industrial, așa că am reușit într-o singură tură să spălăm foarte multe haine. Din păcate vremea a fost cam rece, așa că nu s-au uscat toate.

Peste noapte a început chiar să plouă. Dar ne-am odihnit bine până a doua zi dimineață…

Ziua 7 – Cassis, Franta

Friday, September 16th, 2011

Azi de dimineață am pornit din nou la drum. Dacă până acuma Adi zicea că îs paranoică, de acuma cred că îmi dă dreptate. Ne facem ritualul de dimineață, cu cafea, cu făcutul patului, cu toate cele și pornim. Ne luăm iarăși după Grigore și trăim din nou experiențe de neuitat alături de el, pe drumurile Franței.

În cele din urmă ajungem totuși la destinație, la campingul Les Cigales, un nume foarte inspirat și un logo și mai inpirat: o furnică. Campingul este în satul de vacanță Cassis, în promitatea orașului Marseille.

Primim spațiul 103. Ne instalăm rulota și ne pregătim de o zi calmă, relaxantă. După condusul de ieri și traumatizanta experiența cu hispanicul care știa și română. Prima parte a zilei am făcut curat în mașină și în rulotă. Am uitat să precizez zilele anterioare, dar am suferit câteva avarii gen: din greșeală Adi închide ușa de la mașină și rupe oglinda suplimentară, fără de care suntem chiori pe partea dreaptă, sau fapul că de la trepidațiile de pe limitatoarele de viteză de pe autostradă, se desface un șurub care ținea rotița din fața rulotei, așa că pierdem rotița, deosebit de utilă la manevrat rulota în camping. Dar astea sunt pierderi colaterale, minore.

Evident azi pe faza că nu aveam rotița ne-am cam chinuit să manevrăm rulota, noroc că i se face milă vechinului nostru francez și ne ajută el.

Ziua se desfășoară calm, și după ce ne terminăm lucrul, merge pe plajă. Din camping avem cm 1,5 km până pe plajă, așa că am cam văzut toată stațiunea până am ajung pe plajă. Am văzut și farul și portul, ne-am informat și legat de ce mai putem vedea.

Ne așezăm pe plajă și intrăm în apă. Ne bucurăm că suntem pe Cote d’ Azur și facem abstracție de apa destul de rece. Apa este atât de clară și marea are așa o culoare frumoasă, precum îî spune și numele, azurie. Din mare răsar niște stânci, în vârful cărora domnește un castel, care este mai mult  ruină, care al cărei farmec este deosebit.

Nu după mult timp plecăm de pe plajă, ne spălăm ochii la suveniruri și ne aprovizionăm de la un supermarket cu cele necesare. Apoi revenim în camping unde gătit spaghetti și bem martini pentru restul serii. Avem acces free la internet, așa ca imediat am să intru să vă postez pe unde am fost și ce am mai făcut. Vă pupăm dragilor și ne bucurăm că ne citiți aventurile!

Ziua 6 – Drumul spre Franta si hotii inspirati

Friday, September 16th, 2011

Este dimineață, ne trezim devreme, începem să împachetăm și ne luăm rămas bun de la nemți. Adevărul e că a fost foarte greu să ne despărțim de ei… Au fost atât de drăguți, atât de amabili, atât de prietenoși… Despărțirea s-a lăsat cu făcut de cadouri, schimbat de adrese și numere de telefon. Îmi părea rău că părăsim campingul Isolino, dar totodată entuziasmată de ideea de Franța. Ne facem poză cu bătrâneii și o pornim spre Nice.

Ne-am gândit că ar fi momentul ca să evităm să mai mergem pe autostrăzile din Italia din 2 motive: în primul rând pentru că nu am văzut mai nimic decât orașe mari, și am dori să simțim viața localnicilor și în al doilea rând pentru că taxa de autostradă este foarte mare, cam 15 euro/100 km. Și cum noi am strătătut tot nordul Italiei, am plătit undeva la 100 euro numai taxă de autostradă… dacă nu aduc multe suveniruri acasă, acum știți de ce.

Îl setăm pe Grigore, GSP-ul, să evite autostrăzile. Ne scoate pe un drum frumos la început și anxios pe urmă. Am intrat pe niște străduțe foarte înguste și frumoase, dacă nu am fi cu toată casa după noi. Ne tragem burțile și trecem cu bine. Problema cea mai  mare începe de acum: serpentine cu curbe foarte închise și grad foarte mare de înclinație. Nu aveam cuvinte, ci doar emoții. Adi îl înjură ep Grigore și traseele lui, și viața italienească…. eu în schimb sunt pe mute. După trei-patru astfel de situații, în care ne întrebam foarte serios dacă se răstoarnă sau nu rulota, luăm geniala idee de a ne întoarce pe autostradă.

Înainte însă de a părăsi străduțele, desoperim una dintre cele mai mari statui pe care le-am putut eu vedea, într-un orășel așa de mic. Statuia este mai mare decât vila de 3 etaje din spatele ei. Șocant.

 Mare parte din zi s-a desfășurat pe autostradă, cu excepția după-amiezii când ajungem în Nice. Parcăm undeva la periferie, unde este Mc Donalds. Cum mă dau jos, încep să mă șochez: mizerie foarte mare, mulți marocani, un aer îmbâcsit, mult praf, dar în același timp tehologie de ultimă oră. Ne oprim un pic prea mult, adică pierdem vreo 2 ore pe internet, după care ne pornim în căutarea unei cazări.

Întrăm în Nice. Mare greșeală. Orașul este mic, aglomerat, cu străzi înguste și pante abrupte. Prăjim de câteva ori ambreajul ca să ieșim din zonele în care bunul nostru Grigore ne-a băgat. Suntem amândoi cu nervii la pământ, lumea din jurul nostru pare ostilă. Stăm cu ușile închise pentru că zona nu ne inspiră deloc siguranță. Ne oprim la semafor. Pe marginea unui trotuar murdar și aglomerat, era terasa unei crâșme. Un moș bea cea dintr-un pahar de plastic și se uită cu dispreț la noi și strigă ceva în franceză. Eu nu înțeleg nici măcar un cuvând, iar Adi nu l-a ascultat. În fine, chiar simt că nu suntem în siguranță, de aceea ne grăbim să plecăm de acolo. Rătăcim vreo 2 ore prin Nice, pe cine știe ce stăzi, cheltuim jumătate de rezervor de motorină, și în cele din urmă ajungem la camping. Din păcate era mult prea târziu și nicăieri nu ne mai primea nimeni.

Luăm decizia de a intra din nou pe autostradă și de a continua drumul spre Marseille, chiar dacă ratăm Nice. Zis și făcut. Ne urcăm pe autostradă. Se face însă târziu, până la destinație mai e mult și oricum nu e sigur că vom găsi cazare la așa o oră târzie. În Franța, lateral de autostrăzi sunt spații verzi destinate relaxării șoferilor și ceva parcări. Lumea se oprise acolo, iar alții deja se pregăteau să petreceacă o noapte în mașină. Erau oameni care ca și noi, erau prea obosiți ca să își mai continue drumul în siguranță, așa că aleg să doarmă câteva ore în mașină.

Ne pregătim de culcare. Închidem lucrurile de valoare, ne asigurăm că nu rămâne nimic la vedere și ne întindem în rulotă. Închidem ușa prin interior. Adormim.

Aud foșnete în jurul rulotei. Inițial cred că este Adi. Dar nu, Adi mă ține în brațe. Mă ridic încet. Simt cum îmi crește tensiunea. Văd pe geam cum cineva cu o lanternă mică deschide ușa de la rulotă. Foarte încet lucrează, abia dacă îl auzi. Îl trezesc pe Adi, căruia îi șoptesc că cineva forțează ușa de la rulotă. Adi nu păstrează și el liniștea așa că hoțul ne aude. Fuge. Adi deschide ușa. Erau defapt doi. Unul fugise, unul se dădea drept polițist. După un scurt schimb de replici, în care el se chinuia pe spaniolă să explice că e de la poliție, și eu pe engleză care îi ziceam că vreau să îi văd legitimația și uniforma, hoțul începe să ne deschidă dulapurile.Insistă să îi dăm pașapoartele, pe care noi de altfel nu le avem. Îi explicăm că nu avem decât id card și că am dori sa vedem și legitimația lui. Scoate și el ceva hârtie cu poză, apoi insistă să le vadă și pe ale noastre. I le arătăm. Ne tot întreabă dacă nu avem droguri. Îi zicem că nu ne ocupăm cu așa ceva și îl ameninț că sun la poliție pentru că nu am încredere că el este de la poliție.Hoțul apoi iese din rulotă. Coboară repede. Adi se dă și el jos. Mă dau și eu joc. Hoțul insistă să intră inapoi. Eu mă uit să văd unde pleacă și cu ce mașină. Celălalt coleg îl aștepta cu farurile aprinse, la distanță mică de rulota noastră. Hoțul zice în mai multe limbi să intrăm în rulotă, printre care și un foarte românesc ”intră”.

Noi rămânem în rulotă, iar ei pleacă în grabă. Nu a reușit să ia nimic, dar ne-a cam speriat. Oricum, e ciudat cum nimeni dintr-o parcare așa de mare nu a văzut nimic, sau nu a zis nimic. E și mai ciudat cum dintre atâtea mașini ne-a ales pe noi. E pentru prima oară când simt că îmi e frică fiindcă suntem români…

Ne liniștim și începem să rememorăm evenimentul. Hoțul chiar a reușit să deschidă singur ușa. Nu se aștepta să ne găsească pe noi acolo, ci doar rulota parcată. Deci, pe undeva și el s-a speriat de noi și noi de el. Dimineață găsim ustensilele cu care a reușit să deschidă închizătoarea: o bandeletă medicală, folosită de obicei la glucometre, aparate de măsurat glicemia. Are 2 cm lungime și 0,5 cm lățime. Foarte ingenios. Cu așa un obiect mic a reușit să lucreze foarte curat. Pe închizătoare nu se văd urme, însă cum a fost luat prin suprindere de prezența noastră, a uitat să culeagă urmele.

Noaptea nu am mai reușit să ne odihnim, însă am rememorat Nicele, un oraș de altfel luxuriant, pe care cu ajutorul rătăcilor lui Grigore, am reușit să îl vedem cel mai în amănunt.

Se face dimineață, fără alte evenimente. Mai verificăm și pe lumină integritatea rulotei, a mașinii, facem un inventar. Toate ies bine. Nu ne lipsește nimic, nu s-au produs pagube, am rămas doar cu o sperietură.

Ziua 5 -Milano 14 septembrie

Thursday, September 15th, 2011

Ne trezim de dimineață datorită faptului că sună ceasul. Este ora 7. Încet ne învârtim de pe o parte pe alta, și în cele din urmă ne ridicăm din pat. începem ritualul de dimineață.Adi pune apă la fiert pentru cafea, iar eu încep să strâng patul. Afară este destul de răcoare, și având în vedere faptul că întenționăm să vizităm domul, ne îmbrăcăm cu haine lungi, decizie pe care am să o regret mai târziu. 40 de minute mai târziu ne aflăm pe peronul din Verbania, așteptând trenul spre Milano.

Ajunge trenul. Este defapt un personal de culoare verde, destul de vechi și murdar, care oprește în fiecare haltă. Din acest motiv, drumul spre Milano a durat aproximativ o oră și jumătate. Timpul acesta însă l-am valorificat citind despre frumusețile orașului spre care ne îndreptăm cu mare entuziasm. Studiem  hărțile din ghid și ne facem un itinerariu destul de lung.

Stazione Centrale di Milano. Asta înseamnă că am ajuns. De fapt e și capăt de linie de tren. Coborâm din tren și ne semi pierdem prin gară. O gara așa de mare eu încă nu am mai văzut, deși sunt convinsă că am să văd și altele mult mai mari.

Prima încercare a zilei a fost cea de a găsi drumul spre centru. Acest lucru s-a datorat faptului că gara centrală se afla undeva în afară hărții noastre. Nu ușor, ne hotărâm să luăm o anumită direcție. După un drum destul de lung și întortocheat începem să ne minumăm încetul cu încetul de clădirile care ne apar în fața ochilor.

Primul obiectiv a fost Giardeni Publici, care este un parc din apropierea centrului. Apoi, din greșeală am ajuns la Muzeul de Științe ale Naturii și la Galeria de Artă Contemporană. Trecem pe sub Porta Nouva, ne redresăm și ne îndreptăm spre Centru. Pe drum ajungem La Scala, un impresionant teatru.

Apoi am trecut pe sub pasajul Galleria Vittorio Emanuele II, care este un fel de Pasajul Vultul Negru dar muuuult mai mare, mai impunător și mai elegant. De sub pasaj am ieșit direct în Piazza del Doumo, în care se află al treilea dom din lume ca mărime. Suntem impresionați în primul rând de mărirea lui, de fațada plină de statui, de numărul mare de vizitatori chiar și în extrasezon, precum și de porumbeii pe care trebuie să îi eviți.

Întrăm în Dom. Coloanele din interior sunt primele lucruri pe care le vedem. Mă impresionează înalțimea lor, faptul că sunt făcute din piatră și faptul că sunt într-o stare impecabilă. Pas cu pas, ne apropiem de altar. Este o zonă deosebit de atent lucrată, multe dintre obiectele din cult fiind lucrate în aur. Nu mă mai pot sătura de interiorul domului. Este atât de frumos și tot citind despre dom, încet intrăm în atmosfera de altă dată, cea a cardinalinor. După ce admirăm interiorul domului, ne cumpărăm bilete pentru restul încăperilor. Primul lucru pe care îl vizităm este acoperișul domului. Urcăm 250 de scări printr-un culoar foarte îngust și spiralat. Ne întrebăm oare în vechme, când nu erau becuri pe scări, cum pargurgeau oamenii asemenea distanțe… și cât de greu le era. Ajungem pe acoperiș, de unde se poate zări piața domului și câteva clădiri mai înalte din centru. Se vede frumos, dar nu este așa o priveliște panoramică precum cea din Ljubljana, de unde la propriu vedeai tot orașul. Este foarte cald afară și suntem deshidratați, așa că ne refugiem într-un colț al acoperișului pentru a ne răcori un pic. Apoi coborâm înapoi în dom, unde vizităm comoara și moștele unuor sfinți. Ultimul punct vizitabil din dom a fost camera din subteran în care se boteau mai demult oamenii. Este defapt o mare ruină, dar este foarte frumos întrețintă. Din tot domul, această bucățică m-a impresionat cel mai tare.

Următorul nostru obiectiv este Pinacotea Ambrosiana, unde se adăpostesc tablourile lui Da Vinci, iar apoi ne oprim la Biserica sfântul Ambrosio. Vizităm capela și apoi ne îndreptăm spre faimoasa Cina cea de Taină a lui Da Vinci. Citisem în ghid că trebuie să ne facem rezervare înainte cu 2-3 săptămâni ca să putem intra, dar totuși ne încercăm norocul și mergem să cumpărăm bilete. Inițial doamna de la ghișeu ne spune clar că dacă nu avem rezervare, nu avem nici o șansă, apoi totuși ne dă 2 bilete, pentru că între timp cineva își anula rezervarea. Este ora 15, iar bilete noastre sunt de la oraa 18:15. Între timp mergem la Castello Sfortzesco. Încă de la depărtare suntem profund impresionți de frumusețea castelului. Intrăm în curte, unde ese o atmosferă surprinzătoare. Oamenii se plimabau, se odihneau pe iarbă, pisicile vânau porumbei… Este o oazp de liniște din mijlocul unui oraș agitat. Este o pauză medievală superbă pentru noi. Intrăm și în castel, unde vizităm 4 muzee, în care descoperim foarte multe exponate: multe opere de artă, tapițerii, mobilier, veselă, instrumente muzicale, armuri, vestita statuie a lui Michelangelo, pe care însă nu apucă să o finaliezez pentru că moare, și multe altele. Ne grăbim însă, pentru că trebuie să ajungem la Cina cea de Taină.

Odată ce întrăm în capelă, constatăm că defapt mare parte din clădire a fost refăcută în urma războaielor și că o parte din picturi s-au distrus. Din toată clădirea doar Cina cea de Taină și Răstignirea au mai rămas intacte.

Rămânem profund impresionați de Cina cea de Taină. Te uiți la pictură și ai impresia că face parte din încăperea în care te afli, că în celălalt capăt chiar stă cineva la masă. Unul dintre aspectele importante este faptul că Da Vinci etse primul care îl înfățisează pe Iuda printre ucenici și nu îl reprezintă separat. Ucenicii sunt împărțiti 4 gruprui, câte trei în fiecare grup. Isus este reprezentat în mijlocul lor, cu câte 2 grupuri de fiecare parte. Toate linile picurii ajung la Isus, astfel încăt privirile noastre sunt atrase în primul rând de chipul lui Isus. Însuși Isus este deosebit reprezentat, mâna dintre Iuda apare încordată și încleștatată, pe când mâna dinspre Toma apare relaxată și deschisă. Acestul lucru semnifică faptul că Isus știe cine este trădătorul, însă lasă voia Tatălui. Isus este lipsit de aură, Da Vinci reprezentând-o prin freastra din spatele să. Ferestrele din spatele lui sunt de asemenea importante, deoarece dau senzația de continuitate a camerei în care se află. Masa ucenicilor este bogat reprezentată. Luminile din pictură sunt de asemenea un element esențial care dau mult realism. Ascultăm interpretarea și rămânem din ce în ce mai plăcut surprinși. În cele din urmă suntem nevoiți să părăsim încăperea.

Este târziu, trenul spre Verbania pleacă la 19:20. Suntem desul de departe de gara la care trebuie să ajungem, dar suntem optimiști. O luăm inițial la pas alert, apoi începăm să fugim la propriu. Alergăm mai bine de 4 străzi lungi și late din Milano, și în cele din urmă ajungem la gară, unde din păcate trenul plecase, deși n întârziasem decât 5 minute. Nu eram singuri care pierdeau trenul, așa că intrăm în vorbă cu o tanti care și ea pierduse trenul. Ea ne spune că sunt șanse dacă luăm acum metroul să prindem ternul personal în altă gară. Zis și făcut. Din păcate trenul de care ea zcea nu merge pnă în Verbania, și a trebuit să așteptâm următorul tren. Am încercat să găsim net, dar nu am avut noroc. Nu ne-am îndepărtat tare de gară pentru a nu pierde și acest tren. După 40 de minute ne urcăm în trenul bun. La scurt timp după ce am pornit, rămânem fără curent în tren. Inițiam am zis ca ne mutăm în alt compatiment, cre avea lumină, dar fiindcă utilizam laptopul am preferat să rămânem în obscuritate. Între timp un domn de lângă noi a început să cânte cât l-a ținut gura ceva canzone italiano. A fost un moment super fain. Toată lumea râdea și îi facea jocul. Mi-a plăcut. Au fost simpatici. O oră și 20 de minute mai târziu ajungem în Verbania, ne recuperăm mașina din parcare și mergem în camping, unde adormim aproape instant. Suntem foarte obositți, a fost o zi lungă și sunper frumoasă, plină de cultură.

Noapte bună!

Ziua 4 – Lacul Maggione – Camping Isolino 13 septembrie

Thursday, September 15th, 2011

Mă trezesc din nou foarte devreme, adică ora 7, tot datorită uroteliului meu care este foarte destins. Începe să mă enerveze. Adi face mişto că ar putea să işi seteze ceasul după mine. După ce ne-am băut cafeaua am pornit spre Milano. Avem aproximativ 100 de km până la destinaţie. Introduc adresa campingului de lângă Milano și sesizăm că destinația noastră tocmai s-a îndepărtat cu aproximativ 100 km. Ne liniștim, și ne tot spunem că va fi frumos la campingul Isolino, pentru că suntem pe malul Lacului Maggione, unul dintre cele 4 mari lacuri din jurul orașului Milano. În scurt timp peisajul de pe autostradă începe să devină din ce în ce mai captivant. În fața noastră răsar timizi din ceață primele vârfuri ale Alpilor. Afară sunt peste 30 de grade, iar munții din fața noastră ne privesc apăsați de plapuma groasă de zăpadă. Nu ne mai putem sătura de priveliștea absolut mirifică, feerică. Pe măsură ce ne apropiem de lac, ne apropiem și de Alpi. Suntem la puțini km distanță de Elveția. Ajungem în Verbania, orășelul în care vrem să campăm. Ne învârtim un pic și ajungem în camping. Încă de la intrare pășim într-un camping elegant, cu multe utilități. Ca dimensiune este ca un mic sătuc, care în centu are supermarket, sală de fitness, piscine, plajă, sală de jocuri, magazine de haine, gelaterie și multe alte spații destinate pierderii de vreme. Ne îndreptăm spre check in. Aici primim toate informațiile necesare și o hartă pentru a ne alege un loc pentru rulotă. După o scurtă plimbare, cineva care sesizează cât suntem de pierduți, ne întreabă într-o germană scâlcită, dacă nu dorim să campăm lângă ei, că este un spațiu liber. Este un bătrânel cu barbă albă, deosebit de simpatic. Parcă mașina și rulota în spațiul 207. Apoi începem treptat să despachetăm. Între timp tot povestim cu neamțul care ne dă sfaturi foarte bune în ceea ce privește utilizarea rulotei și mai ales idei de ergonomic și economic. Ne împrietenim cu vecinii noști deosebit de amabili. Apoi ne pregătim de prânz. Este prima zi în care ne gătim ciorbă în rulotă. Am făcut rapid o supă de legume, cu legumele din grădina mamei. Ne simțim extraordinari de mândri de recolta mamei și le povestim și nemților ce grădină are mama la țară. Ciorba iese delicioasă. După o scurtă relaxare, mergem pe plajă. Facem o baie în apa aproape rece a lacului Maggione și stăm puțin la soare. Ne simțim extraodinar, este o atmosferă atât de caldă, calmă, parcă am fi pe o insulă semi-pustie. Încet ne pregătim de cină. Curățăm din nou legume, le spălăm, le tăiem și le punem în oală. Ne pregătim de o seară românească. Sau cel puțin avem o tentativă de a face ceva românesc ca să servim pe bunii noștri  vecini și prieteni: nemții. Gătim tocăniță de cartofi cu cărnăciori și fășii de slănină. Ca aperitiv servim palincă. Momentan suntem în proces de gătit. Apoi ne-am alăturat vecinilor noștri, bătrâneii nemți, cum are am stat la un pahar de vorbe câteva ore. Am atins diverse subiecte: școală, politică, Ceaușescu și multe altele. În cele din urmă ne-am retras la o plimbare romantică pe plaja din apropiere, apoi am dat stingerea. Noapte bună!  

Ziua 3 –Ljubljana 12 septembrie

Thursday, September 15th, 2011


Ne-am trezit de dimineață datorită unei nevoi fiziologice urgente, dar cum peste noapte am dormit în parcarea unui mol pentru că nu am găsit cazarea râvnită, nu aveam posibilitatea de a merge la baie pentru că era mult prea devreme ca să fie moll-ul deschis. Noroc că este dotată rulota cu baie proprie. Încă de când am cumpărat rulota am avut mari rețineri în a folosi această toaletă, însă de această dată a trebuit să trec prin traumatizanta experiență de a face peepee în baie internă. Categoric a doua oară am să prefer boscheții, pădurea sau orice alt spațiu. În cele din urmă, după ce uroteliu meu a încetat a mai suferi, am putut să încep să gândesc rațional. Ne-am pregătit încet de drum, cu toate tabieturile, evident.

Drumul până la graniță a fost scurt. Croații sunt destul de meticuloși în ceea ce privește controlul la graniță. Ne-au reținut buletinele și ne-au rugat desul de politicos să tragem pe dreapta pentru a ne verifica în amănunt. Oarecum ne așteptam la asta, deci eram destul de relxați. Ne cer toate documentele, după care ne cere să deschidem capota mașinii. S-au apucat să veriice seria de la motor, seria de pe baterie, toate seriile posibile de pe mașină. Cum mașina nu e chiar nouă, o garnitură nu statea perfect, au scos garnitura și au verificat ce se alfă în spatele ei. Au găsit doar mizerie, așa că au și pus-o singuri la loc. După ce au terminat cu ce era sub capotă, au trecut la scaune: pe, sub, lângp scaune au verificat tot ce era. Apoi au ajuns sub borcanele noastre de murături, gemuri, compot și alte cele. Adică am deschis portbagajul. Aici ne-au rugat să deschidem spațiul destinat roatei de rezervă. Încep să am emoții. Înainte de plecare tata a lăsat lângă roata de rezervă o baionetă destul de mare și tăioasă, așa numai, în caz că e nevoie. Începeam să mă gândesc cum va reacționa polițistul când va vedea o asemenea armă albă. Ori n-a sesizat-o, ari a fost foarte indulgent. În timp ce eu transpiram de emoție, el păre din ce în ce mai relaxt. Ne-a cerut apoi să deschidem rulota, unde a verificat ce haine ne-am dus cu noi. Dar nu a părut foarte interesat. Ne urează călătorie plăcut și o luăm din drum. 500 m mai încolo, iarși graniță, iărăși contol, dar data aceasta mult mai scurt, era granița cu Italia.

Ne continuăm drumul spre Ljubljana. După 100 km ajungem l destinație. Grigore, GPS-ul Corneliei, ne este uneori de mare folos, alteori o mare bătaie de cap. De această dată, Grigore împreună cu indicatoarele ne-au ajutat foarte mult. Parcăm la 15 minute de centru, într-o parcare privată și o luăm pe jos spre centru. Spre deosebire de alte orașe, în Ljubljana ca și pieton trebuie să fii mult mai atent la bicicliști, decât la mașinii. Sunt foarte mulți bicicliști, circulă cu viteze mari și nu te evită. Ca într-un oraș civilizat.

Pe drum ne-am documentat despre Ljubljana și știam de un free guided tour. Începea la ora 11 din fața Bisericii Franciscane. Spre surprinderea voastră am ajuns la timp, dar cum erau atât multe grupulețe de guided tours nu am știut care era cel free. Adi a presupus foate corect care era, dar totuli am continuat să ne plimbăm singuri. Am vizitat tot centrul vechi, am văzut și The Triple Bridge, despre care credeam că este cu ceva mai mare, am mers și pe Podul Dragonului, care este păzit de fiecare parte de câte doi dragoni. Se zice că daca peste pod trece o virgină, dragonul va da din coadă. Am văzut și primăria, și principalele biserici ale orașului, piața, iar apoi am urcat la Cetatea Ljubljanei.

Este un castel foarte frumos, bine întreținut, care conține destul de multî tehnologie. Am rămas profund impresionați de ceea ce au reușit să facă din acest castel. Am urcat în turn, de unde am văzut întregul oraș. Cred că este primul turn în c are urc și chiar văd la propriu întregul oraș. A fost un moment deosebit de frumos. Apoi am vizionat un film 3D despre istoria Ljubljanei și am vizitat muzeu de istorie din incinta castelului, care pe lângă obictele expuse avea prezentări multimedia în fiecare încăpere. Ne-am impresionat pozitiv felul în care acești oameni știu își prezinte 2 pietreși 3 vase..Apoi ne-am îndreptat spre mașină. Pe drum am cumpărat suveniruri.

Pornim din Ljubljana un pic după ora prânzului, spre Milano. Drumul e lung, mai avem aproximativ 500km. Mergem încet, cu maxim 80 km/h, și asta nu pentru că nu am vrea să mergem cum mai mult, ci pentru că nu se poate. Nu trage maşina bine la viteză mai mare şi rulota începe să facă balans. Aşa că, ne mulţumim să fim nişte melci ambulanţi pe autostradă. Nu chiar cei mai melci, totuşi mergem cu 80 km.

Pe drum ne-am oprit la un restautant AutoGrill din proximitatea autostrăzii. E foarte frumos restaurantul, deoarece este clădit deasupra autostrăzii, asemenea unui pod. Ne-am urcat la cel mai sus nivel, de unde peisajul era foarte frumos. Noi stăteam şi mâncam paste şi pe sub noi treceau maşinii. Pastele au fost foarte bune, Adi a mâncat tortellini, iar eu am mâncat penne cu sos de roşii. Au fost foarte bune şi ne-am bucurat să mâncăm şi ceva specific, nu doar panini (adică sandwich). Aici am avut şi acces la internet, de unde v-am postat vouă.

Suntem la 200 km de Milano, dar e deja târziu şi suntem obosiţi. Intrăm într+o parcare unde am sperat să putem să campăm. Dar parcarea nu era şi pentru rulote, ci doar pentru maşini mici sau tiruri. Aşa că a trebuit să o părăsim. A fost o adevărată aventură să ieşim din minuscula parcare. După multe minute şi maneve reuşim să ieşim. Începem să căutăm o parcare. În scurt timp găsim genul de parcare numai bună pentru rulotişti. Plătim taxa şi ne căutăm un loc. În scurt timp eu adorm. Adi mai mişună în jurul meu, dar în scurt timp mi se alătură. Noapte bună…

 

Ziua 2 – Zagreb 11 septembrie

Monday, September 12th, 2011

E zgomot afară…. Cineva se mișcă în jurul mașinii. Îmi ridic repede privirea să văd cine ce face. Niște nemți au parcat și ei la somn lângă noi.

Ne trezim. După o lungă noapte, Liebling se trezește, din nou fără ceas, la ora 7:30. E foarte fresh, și se pune să îșă facă o cafea, dar nu mai întâi de a verificat dacă frigierul este rece. Prima satisfacție pe ziua de azi este chiciura de zăpadă din mini-congelatorul rulotei. Apoi se dă startul la ritualul facerii cafelei: pe propriul aragaz, în propia cană, cu propria linguriță. Între timp descoperim și primul lucru uitat acasă: periuța de dinți. Ca urmare ie rapid din rulotă și cumpăr urgent o periuță. Defapt două. După ce ne igienizăm corpurile pornim la drum.

Direcția Budapesta. Afară este foarte cald. Drumul este liber. Oricum mare relevanță traficul nu are pentru noi, deoarece ansamblul condus nu poate depăși 80km/h. Asta la drum drept, dacă vine vorba de urcat pantă, e mult 60km/h. Ne-am obișnuit că suntem un mare melc ambulant, la propriu cu casa după noi, dar suntem bucuroși că lucrurile merge la propriu ca pe roate. Ne hotărâm ca prânzul să îl luăm pe marginea lacului Balaton, așa că oprim în Fonyod pentru câteva ore. Fonyod este orașul în care cum câțiva ani, mai exact 3, săream pe geamul de la etajul 1 al internatului pentru a ajunge la gară, de unde Ovidiu Marian, soțul profei de geogra trebuia să mă culeagă ca să mă duc la olimpiadă. Astăzi este nimeni altul decât nașul nostru, iar cel de la capătul firului, cu care vorbeam și sms-uiam, este nimeni altul decât soțul meu. Vorba celor de la Vama Veche : au trecut ani și viața s-a schimbat…

La Balaton alimentăm și după 9 sandwichiuri făcute, plecăm pe malul lacului. Noi și pensionarii. Dar măcar era liniște. Aveam eu ceva fantezii că o să facem o baie scurtă, că o să ne bronzăm, că trebuie să ne întoarcem la rulotă după crema de plajă…vise, după primul deget de la picior, ăl mai mic dintre degete, pe care timid l-am băgat în apă, mi-a pierit orice chef de baie. Am stat așa ușor cu picioarele în apă până ce ne-am obișnuit, dar de baie nici nu a mai fost vorba. După 2-10000 de poze făcute cu lacul și cu ceva lebede furioase, plecăm spre mașină. Foarte frumoase erau lebedele, și albe și negre, dar foarte posesive, abia reușeai să treci de ele ca să ajungi la lac.

Plecăm din Fonyod. Facem o întoarcere de 180 de grade, prima întoarcere bruscă, dar oricum degeaba, că eu, cu GPS cu tot, reușesc să rătăcesc drumul. În cele din urmă ne redresăm, fără nervi și fără prea mulți km în plus. Suntem pe drum spre Zagreb. Ajungem la graniță. Prezentăm frumos buletinele, când vameșul strigă : bagaj kontroll! Zis și făcut, ne dăm jos, deschidem portbagaul, care este plin ochi cu borcane de zacuscă, gemuri, murături și alte cele. Deschidem rulota. Cum nu am închis bine la plecare dulapul de haine, ușa s-a deschis și hainele au cam zburat peste tot. Până și pe fața serioasă a vameșului am putut să citesc un râs înfundat. Trecem de vamă. Termomentrul de pe autostradă arată 33.3 grade. E o căldură aproape insuportabilă. Cu greu, cu 60-80km/h ne deplasăm pe autostradă. Măcar un lucru știm sigur: nu am depășit nici o limitare de viteză! Plătm taxa destul de mare de autostradă, și ajungem în Zagreb.

Cu toată agitația de la plecare am uitat să notez adresa campingului din Zagreb. Tragem pe dreapta la primul McDonalds unde este internet gratis și ne documentăm. Aflăm adresa, o introducem în GPS și pornim. Este vorba despre un sătuc de lângă Zagreb. Două ore mai târziu și aproximativ 20 km ocol, renunțăm la ideea de camping, pentru că deja era târziu. Oprim în parcarea unui mall de pe centura Zagrebului. Repede ne informăm de la o domnișoara foarte amabilă din Arena Centre despre primul autobuz care plecă spre centru. 234 e autobuzul pe care trebuie să îl luăm și pleacă în câteva minute. Reușim să nu întârziem, ba chiar ajungem cu 10 minute mai devreme în stație. Plătim 20 de kuna bilete și multe stații mai târziu, ajungem în centru, la gară. Adică în Orașul de Jos, cum spun cei de aici. Cumpărăm o carte cu Zagreb, și luăm câteva pliante de la info point. Străbatem tot Orașul de Jos și apoi continuăm cu Orașul de Sus. Îi zice orașul de sus pentru că e chiar sus, adică am urcat o străduță pietruită până mi-a venit rău. Cumpărăm o pâinică proaspătă la o brutărie locală, pâine din care Adi roade ca hârciogul tot drumul. Vizităm Zagrebul pe noapte, dar este deosebit de frumos, afară e răcoare, spre deosebire de toropeala de la prânz, sunt mii de luminițe care oferă priveliști de neuitat, lumea se relaxează în parc pe iarbă, pe străzi se vând dulciuri și porumb fiert. E frumos. E romantic. După o plimbare de 3h și cele mai importante obiective văzute, ne decidem să ne întoarcem.  Din tot ce am văzut, doar catedrala m-a impresionat profund, și asta datorită mărimii sale. Pe total, Zagreb este un oraș drăgut, care merită văzut și revăzut. Noi acum suntem în rulotă, scriem povestea zilei de azi. Adi mănâncă salată de vinete cu pâine proaspătă de la brutărie. Suntem obosiți și mâine vrem să pornim spre Ljubljana. Vă pupăm și vă dorim noapte bună!

Ziua 1 – Sambata 10 septembrie – Plecarea

Monday, September 12th, 2011

E sâmbata dimineata. Nu suna nici un ceas ca sa ne trezim, dar totusi, ca niciodata se trezestedi. Acest lucru se întâmplă rareori, și ca orice excepție care întărește regula, începe Adi să mă pistoneze să mă trezesc. Având în vedere agitația din ultimele săptămâni, ultimul lucru pe care mi l-aș putea dori este să mă trezesc dimineața devreme.  După multe insistențe și din cauza unei nevoi fiziologice ce deja devenea dureroasa, am fost nevoită să ma ridic din pat. Simțeam cum corpul meu se zbate întră tărâmul somnului și vocea deja agasantă a lui Adi care repeta a mia oră ca trebuie sa ne trezim, deși el nici măcar ochii nu și-i deschisese.

Ajung în casă…A, am uitat sa precizez că de două nopți dormim în fața casei. Adi a ținut neapart să testăm rulota. În casă pregătiri de plecare. Familia lui Adi se pregătește de întorcerea la București. Câinele isteric. Toate persoanele din casă adunau ca niște furnicuțe vesele, unii își adunau lucrurile personale, alții adunau pur și simplu ca să se mai facă puțină ordine. După ce ne luăm rămas bun de la Dan, Tamara, Mihai, Ninel, Dorina și Trufi, începe agitația. Adi se refugiază în firmă unde rezolvă lucruri importante, pe care nu aș putea să le descriu, dar știu sigur că ”ardeau”. Între timp mă apuc de curățenie prin casă. Îmi doresc ca înainte de plecare să las casa lună și bec. Zis și făcut. 2 ore mai târziu totul strălucește.

Bate la ușă.Cred. Cornelia îmbrăcată de intervenție. După o scurtă discuție merge și ea în firmă pentru a participa la rezolvarea detaliilor de ultim minut. Între timp eu finalizez bagajele, le încarc în rulotă, respectiv în portbagajul mașinii și apoi încep să stau pe capul lui Adi. Nimic nu detest mai mult decât să stau pe post de plantă agasantă, așa un fel de cactus care te tot împunge până ce faci ce trebuie făcut. Din păcate cu Adi nu prea sunt alte șanse, așa că mă transform exact în ceea ce urăsc: un mic cactus. După lupte seculare, la ora 11 ne pornim cică să cumpărăm alimente pentru drum.  Ideea de când ne trezisem era ca la ora 12 sa plecăm, dar știam și noi că nu e foarte realizabil. Sau cel puțin eu nu mai îmi făceam speranțe.

Între timp apare bunul nostru prieten Nelu, care ne-a fost de mare ajutor în ceea ce privește pregătirea și dotarea rulotei. El rămâne singur și rezolvă lucruri nesperate. Între timp eu și cu Adi mergem la bancă unde spre disperarea mea am pierdut 1 oră aștepând la cozile interminabile. Afară este foarte cald, mult zgomot și miroase urât. Mai facem o oprire la contabilă, după care mergem în Lotus la cumpărători. Având în vedere că laptopul meu a suferit un mic accident, adică a căzut de la etaj (nu întreba cum), și având în vedere necesitatea unuia pe perioada călătoriei noastre, Adi îmi propune să luăm unul nou. Zis și făcut. Între timp mâncăm la chinezi, după care începe maratonul de căutări. Finish line e trecut de un laptop mic, cochet, HP, roz. Da, așa cum ai auzit, e roz bombon. Ciudată combinație: eu- roz, roz-eu. Cu mari greutăți accept și culoarea. Deja parcă începe să îmi placă.

Ajungem în Carrefour. După un aproape scurt shopping de minimul posibil de hrană, plecăm grăbiți la mașină. Ne întâlnim cu Mirela și Răzvan, schimbăm două-trei impresii și ajungem acasă. Este ora 16. Nu mă întreba unde a sărit timpul așa de repede. Nici nu am simțit cât de târziu s-a făcut. După ce intru în casă pun laptopul la încărcat, las windowsul să se configureze și între timp mai stivuiesc lucruri în rulotă și în mașină. Cum sunt atâtea cutii, genți, poșete, papornițe și multe alte grămezi de lucruri, încep să le etichetez, pentru că realizez că nu mai știu ce unde este, sau dacă este. Următoarele 2 ore nu știu să vă spun excat unde au zburat, dar la ora 18 mă duc după Adi în firmă. Ne mai învărtim 1 oră și apoi mergem până la mama. Verficăm starea pisicilor. La mama acasă sunt acum trei pisici, cele 2 mâțe aristrocrate și pisicuța mea europeană. Evident fițioasele pisici pufoase l-au executat pe motănelul meu mic și negru. Când am ajuns acasa am văzut un ghem de blană neagra undeva în balcon. Trăiesc toate pisicile. Unele mai izolate, dar măcar în viață. Luăm 1 litru de pălincă și plecăm.

Între timp Nelu și Adi finalizează tot ce înseamnă dotări rulotă: lacăte suplimentare, sistem de iluminare pe baterie, ceva cu 1 volți, butelie, cheie.

Închidem casa. O salutăm pe tenti Vecan și ne urcăm în mașină. De pe drum sunăm părinții și trimite smsuri nașilor și prietenilor. În Borș oprim să ne facem asigurări și să plătim dările către tările vecine pe ale căror meleaguri vom călători.

Am pornit! Am trecut de vama! Drumuri bune! Viteză! Este ora 22.58 și Adi dă stingerea. Ne oprim la intrare în Solnok. Tragem într-o parcare mai mare, cu restaurant, benzinărie și vulcanizare. Acuma e ora 23:30 și stăm în rulotă, de unde vă scriu de pe noul meu laptop roz.   Cum eu sunt un pic mai atentă, asta ca să nu zic paranoică, lăsăm rulota agățată de mașina, alarma de la mașina armată și nu tragem de tot perdelele la rulotă, în așa fel încât dacă este cazul să pot vedea imediat tot ce se întâmplă în jurul nostru. Cum nu suntem foarte departe de România mai am rețineri în ceea ce privește siguranța noastră, așa că prefer să dorm iepurește decât să pățim ceva. Adi degustă niște Martini, iar eu mă pregătesc de somn. Gata. Pijamalele s-au împărțit. Noapte bună!

LunaDeMiere